Amintiri pierdute undeva în negura timpului. Ne mai amintim ce ni s-a povestit, din când în când de către părinţi, reactualizând şi colorând prima zi cu ghiozdanul în spate, cu miros de cărţi şi coperţi de plastic. Copila mea începe clasa întâi. „Mi-a cerut zilele trecute să îi povestesc despre prima mea zi de şcoală. Singura amintire vizuală o am despre colega Adriana Sârbu. Căreia şi acum îi mai aud plânsul şi rugăminţile adresate mamei ei, „mămică dragă, nu mă lăsa aici”, şi o văd pe biata doamnă Sârbu luând loc într-o băncuţă în care abia încăpea, încercând să potolească lacrimile fetei.
Următoarea amintire este… olfactivă şi ţine de coperţile de plastic. Albastre învelitoare, promiţătoare, adăpostind între ele întreg universul.
Maia dragă, abia aştept să descifrezi tainele literelor şi să citeşti aici… să ştii, buna mea, că îţi doresc drum lin şi descoperiri frumoase, dar până începe călătoria, hai să mai facem rost de nişte poveşti.
Voi ce vă amintiţi din prima zi de şcoală?
Mi-ar fi plăcut să nu apari. Să exişti, dar să nu apari. Să nu ai nume şi nici formă. Să nu ai început şi nici sfârşit. Mai bine rămâneai în lumi de nepătruns pentru mintea mea. Aşa, dacă vrei, ca un luceafăr fost, prezent şi oricând un posibil în viitor. Mai bine rezistai şi mie şi tentaţiei. Mai bine rămâneai genune. Mai bine rămâneai lumină, chiar dacă asta însemnă să-mi întuneci şi mai tare umbra. Mai bine îmi vegheai din lumea esenţelor pure toate vieţile. Fără să vrei să îmi creşti visele şi împlineşti nevoile. Mai bine nu aveai nevoie de nevoile mele. Mai bine îmi transformai rugăciunile în petale de flori. Decât să mă înveţi să zbor, mai bine-mi spuneai adevărul. Că zborul e pentru zei. Mai bine nu aveam parte de un început. Îţi spun asta cu acelaşi curaj ce a făcut din mine o mamă conştientă, că cu cât mai născut îi e pruncul… Şi atât.
Aş putea să te întrec şi să trec de tine. Şi să redevin într-o clipă, pentru o clipă, ceea ce am fost. O femeie din mulţimi de femei care ţi-a atras atenţia. Aş putea să mă opresc, câteva clipe, şi să te fac să visezi cum ar fi… “să fie a mea, doar a mea”‘. Aş putea să te trezesc şi să-ţi spun atunci dinainte de început, că iubirile care se nasc şi mor.
Pare un articol mai degrabă feminin oglinda asta. Ori de câte ori nu ne ajunge ce suntem, apelăm, noi fetele, la refelexia asta de lumină şi culoare căreia-i spunem oglindă. O scoatem repede din poşetă şi… ca pe un as din mânecă, un dermato…graph. Te-ai gândit vreodată că dermato-grapf-ul nu-i altceva decât o unealtă care ne ajută să ne scrijelim pe piele semne care sa inducă în eroare pe orice specialist în chiromanţie, darămite pe un neavenit? Aşa… ca să inducem în eroare, uneori într-o dulce eroare, avem nevoie de cărbune şi de oglindă. Cum altfel să reparăm ce nu este pe gustul comun, cum altfel să ne ştergem de pe chip orice urmă de “subiectivism”? Desenăm copiind, linii umbroase sub pleoape, doar doar ne capătă greutate privirea.