Ştii cum ai venit? Chemat? Aşteptat? Intermediat? O vreme, ştii, mai ştii căldura, culoarea, mulţimea… o vreme nici nu ne-am intersectat. Preocupat şi obosit, o vreme, mai ştii?, o vreme nici nu m-ai zărit. În fine, contează mai puţin că te-am primit în lumea mea şi ţi-am deschis porţi la care nici n-ai bătut vreodată. Pentru că sfios şi cuminte te-ai cuibărit în zilele şi nopţile mele. Păreai aşa… veriga ce-mi lipsea ca să mă leg pe mine de lume. Într-o trezire de vis, nu mai ştiu dacă era zi sau seară, am înţeles că de fapt lumea de care vroiam să mă leg cu veriga lipsă, care credeam că-mi eşti, e între noi. Era prea târziu, şi-am început să ardem probabilităţi. Şi-am adormit pe certitudini. Că eşti, că sunt. Povestea-i veche. Eroii i-au murit demult. Noi i-am furat doar culoarea, mirosul şi tot ce-am mai putut. Lumea dintre noi ba s-a topit, ba a devenit loc de arătat cu degetul pe hartă. Mă bucuri şi mă întristezi cu o repeziciune care îmi dă de gândit 🙂 şi de aceea, de aceea cred că încă mă întreb dacă chiar ai venit.
Beautiful!
E dificil cand incerci sa te fixezi la inceputul inceputului si sa deapani povestea asa cum a fost in adevarul ei adanc. Dar tu poti s-o faci. Iar eu voi fi numai ochi, pentru ca urechi…nu-mi permit. Si voi fi o buna cititoare pentru ca eu stiu ca…sunt povesti care nu trebuie intrerupte.
Cat de frumos spus….!
Multumeesssccc
Postarile astea, ar trebui sa ramana undeva scrise. Sa invatam, sa simtim, sa crestem cu ele. Daca a putut Florin Piersic jr. cu a lui Opere Cumplite, ce scrii tu e mult peste. E chiar Suflet pe Tava. Poftiti, serviti!
Adrian. Ma onoreaza si ma motiveaza si ma emotioneaza peste masura cuvintele tale. Mai mult ca de fiecare data.