Eu: Cri, ai curajul sa crezi ca aparentele nu exista decat in masura in care tu le dai voie sa existe?

Cri: Adica, aparenta este o iuluzie?

Eu: Da, Cri. Aparentele sunt direct proportionale cu ignoranta.

Cri: Ba nu…aparentele sunt masti de care toti ne folosim ca sa fim mai frumosi, mai inteligenti mai hazlii, sau la capatul opus  sa nu-i deranjam pe ceilalti cu plansul si deznadejdea noastra uneori.

Eu: Dar tu stii ca daca ai vrea ai deslusi tenul de dincolo de fondul de ten, nu? Tu stii ca daca ai vrea ai vedea unde zambetul e  de dinlauntru si unde e umbrit  de lacrima din coltul ochiului, nu?

Cri: La ce i-ar folosi ei sau lui….asta? Poate ar stanjeni-o sa stie ca e …prea mult fond de ten si poate el ar vrea ca eu chiar sa cred ca-mi zambeste.

Eu: Vorbeam acum despre ignoranta ta, nu despre nevoile lor. Ti-au cerut ei vreodata ADEVARUL?

Cri: Nu. Nu mi-au cerut niciodata asta. Pentru ca ei presupun ca eu le SPUN adevarul.

Eu: Oare Cri? Ti-ar mai fi sunat telefonul?

Cri: Ma obosesti, esti prea analitica  …in aparenta parca ai fi eu….

Dincolo de aparenta as vrea sa fiu esenta , quintesenta daca divinitatea s-ar indura.

  1. vio
    feb. 17, 2012

    asa e bianca andreea…

    Răspunde
  2. Dan Ovidiu Ilcus
    feb. 18, 2012

    😀 Ce zambet tamp. Imi lasa impresia ca asta-i un dialog care a avut loc in realitate. Personajele se exprima ca atare si in viata de zi cu zi. Sau, e un dialog imaginar ? Mi-ar placea mie sa fie real? E scris foarte bine. Imi place, superb. Sau … doar mi-ar placea sa las impresia asta … in aparenta?

    Răspunde
  3. tudor
    feb. 27, 2012

    Doamna Cristina, “societatea umana funcţionează pe aparenţe”. Luaţi enunţul anterior ca un fapt, fără intenţia de a nuanţa un anume aspect. Unul dintre primii sociologi spusese că societatea a apărut în momentul în care a fost ridicat primul gard, prima limită. Nu vreau să vorbesc despre cauză sau scop ci despre efect. Poate primul “gard” nu a fost ridicat cu rolul de a ne proteja dar face şi acest lucru, uneori purtăm măşti pentru a ne proteja, alteori pentru a ne integra sau a fi acceptaţi. Un fel de cădere la comun acord, un fel de lege nescrisă dar cu care toată lumea e de acord şi pe care toţi o respectă. Oarecum, un fel de tabu. Toată lumea o face, dar nimeni nu recunoşte asta şi nimeni nu vorbeşte despre asta în public. Poate ceilalţi nu privesc dincolo de mască nu din superficialitate ci din prezumţia: “eu nu trec peste gardul tău, tu nu treci peste gardul meu”. Una dintre primele iubiri îmi spusese: “nu ne îndrăgostim de oameni pentru ceea ce sunt, ci pentru imaginea care ne-o crează”. Gardurile sociale ar putea fi la fel de bine să fie înalte de 3 metri şi groase de 4 sau doar o linie albă pe jos, nici aia trasată, doar imaginară. Poate măştile sunt purtate de unii pentru că aşa fac şi ceilalţi, poate pentru că au complexe, poate că sunt ruşinaţi de sinele lor, poate au fost răniţi şi nu vor să lase garda jos, poate pur şi simplu nu se poate să fii fără mască (nu este fotografie care să nu fie photoshop-ată, ori o altă nuanţă, ori un unghi uşor deformat, oricât de mic, ne arată diferit realitatea fizică care o capturează). Nu putem vedea un om cum e el de fapt, nu ne este accesibil lucrul acesta sub forma de fiinţă umană fie şi numai pentru faptul că ochii/urechile sunt ca un obiectiv foto şi până la urma creierul e ca un senzor foto: într-o mai mică sau mai mare măsură deformează realitatea obiectivă şi o transformă într-una subiectivă, nu întotdeauna din superficialite ci din limite “de proiectare”, limite, nu neajunsuri – limite ale condiţiei umane – . Problemele în societate apar în momentul în care aparenţele nu mai pot fi susţinute, în momentul în care descoperim că imaginea care ne-am format-o despre o persoană (sau care o persoană şi-a format-o despre noi) nu mai corespunde cu realitatea: “nu te credeam în stare de aşa ceva” sau “tu nu eşti omul de care m-am îndrăgostit”. Ba da, e omul de care te-ai îndrăgostit, “problema” e că nu te-ai îndrăgostit de el ci de imaginea care ţi-ai făcut-o despre el. Nu vreau să pornesc şi nici să intru într-o discuţie despre “el mi-a lăsat impresia asta, m-a indus în eroare intenţionat” sau despre “ştia care e părerea mea despre el, de ce nu a venit să-mi spună că nu e adevărată, de ce m-a lăsat să cred asta despre el dacă ştia că nu e adevărat?”. Vreau să spun “nu judeca o carte după coperţă” şi să întreb: “dacă femeile îşi doresc atât de mult să fie iubite pentru ceea şi cine ce sunt ele de fapt, unde e cea care stă ziua în amiaza mare, când soarele e sus pe cer, sub nişte reflectoare enorme spunând: Uite, asta sunt eu. Uite, aşa sunt eu. Uită-te bă, mă iubeşti pentru ceea ce sunt?” iar “mă iubeşti pentru ceea ce sunt” să nu fie interogaţie, să fie retorică, pentru că, într-adevăr, ori iubeşti un om pentru ceea ce îi, ori nu îl iubeşti ci iubeşti imaginea care ţi-o lasă…

    Răspunde